Pietrele Albe sau tura supranumita 69






In primul weekend dupa minunata si mult prea lunga sesiune am ajuns in sfarsit la munte. Fiindca in perioada 8-9 februarie s-a desfasurat Cupa Rachitele, concurs de escalada pe gheata si dry tooling(o tehnica de catarat pe stanca, insa tot cu pioleti tehnici si coltari).
Pornim din Cluj cu voie buna, mai ales ca pe Andra si Vlad nu-i mai vazusem la munte de mai bine de un an. Lor li s-a alaturat inca un Vlad si, evident, Bogdan, cu al sau numar 69 magic.
Povestea incepe la intrare in Huedin unde, de dupa o curba statea pitit radarul care a inregistrat extraordinara viteza de 69 km/h. Da, 69, exact numarul subiectului care ii cazuse lui Bogdan cu o zi inainte la examen si exact numarul care, am aflat mai apoi, il urmarea pretutindeni in diverse situatii. Ne-a fost de ajuns pentru a incepe o veritabila caterinca despre 69, inevitabil cu zeci de interpretari si hohote de ras.









Intr-un final ajungem la Rachitele, la cascada. Zapada nu prea era pe drum, motiv pentru care atat imi trebuie sa-mi exprim nemultumirea ca-mi voi murdari bocancii(abtineti-va de la comentarii aceia dintre dvs. care nu stiti despre ce era vorba) si de aici vizorul se muta de pe numarul 69 pe bocancii cu pricina.
Pe cand scoatem aparatele foto pentru a poza sportivii - surpriza! Tocmai se strangeau corzile pentru ca incepuse sa se topoeasca gheata deja. Pacat, mi-ar fi placut sa fotografiez sportivii si sa-i privesc in timp ce-si infig pioletii in gheata casanta. Cine stie, poate anul viitor suntem mai pe faza si ajungem si la spectacolul pe gheata.
Scopul nostru era, oricum, sa facem o drumetie scurta inspre Pietrele Albe, o catena calcaroasa ce sparge monotonia peisajului montan al Muntilor Vladeasa. Pe masura ce urcam drumul devine acoperit cu putina zapada, spre multumirea mea. Cateva zeci de minute urcam domol prin padure, pe drum, de o parte si de alta a firului de apa. La un moment dat, la confluenta Vaii Seci cu Valea Stanciului(cea pe care urcam spre amonte) o cotim la dreapta. De acolo am inceput urcarea pe cursul Vaii Seci.










Facem prima pauza la mica distanta de drumul forestier, loc in care se deschidea in fata noastra panorama Pietrelor Albe. Ne oprim in apropierea unei foste exploatari de piatra unde gasim si un tunel, insa cu apa aproape 5-10 cm, motiv pentru care nu am intrat la "explorat". Daca stie cineva ce se exploata acolo, pana in ce perioada, de ce s-a oprit exploatarea? As aprecia daca aflu mai multe sau daca-mi recomanda cineva cateva titluri din literatura de specialitate unde pot afla aceste raspunsuri din surse veridice. E evident, este in interiorul Parcului Natural Apuseni... dar s-a oprit o data cu infiintarea ariei protejate, inainte, dupa, din cauze financiare sau datorita nerentabilitatii lucrarilor antropice?

Pornim la drum dupa o scurta rubrica dedicata pozelor si filmarilor cu "baltagul" asa cum l-am numit eu intr-un mod impropriu(cine nu umbla de ieri, de azi pe poteci si-a mai ajuns pe la cabane de munte si a mai frunzarit literatra stie cat de epic e acest obiect). Continuam, asadar, pe un traseu ce-l gasim la fata locului, dar care nu stim exact unde duce caci nu l-am gasit pe nici o harta si care doar banuiam ca avea sa urce pe versantul drept al Vaii Seci.
Urcam prin padure cateva minute, eu nu prea multumita de traseu si pe unde-am luat-o(caci mai fusesem in zona, insa parcurgand traseul prin vale, pe langa firul apei). In scurt timp padurea de conifere se rareste pentru a avea vizibilitate mai buna. Tot acolo pierdem si marcajul sau nu ne mai intereseaza sa-l urmam(nici macar nu stim daca mai continua pe undeva) pentru ca vizibilitatea era una foarte buna. Din ce-am aflat acesta intalneste in zona Fagetului, toponim inscris si pe harti, punctul albastru si ocoleste pe curba de nivel Valea Seaca pana ajunge la Pietrele Albe. Mai mergem putin pe versantul stang, dupa care vedem de cealalta parte a vaii un nou tunel. Cum l-am vazut am stiut ce va urma...











Cand relieful a permis, iar panta nu mai avea o inclinatie foarte mare, iar roca la zi era inlocuita cu pajiste, coboram in vale si ne continuam drumetia pe firul apei, dupa care ne apropiem de Pietrele Albe tot mai mult. Dam din nou de un marcaj ce nu l-am gasit pe nici o harta... punct galben. Pare-se ca Vladeasa-i muntele cu marcajele cunoscute doar de cei ce le-au marcat... sau inca n-am aflat noi despre noile marcaje. Nu-l bagam in seama pentru ca imi amintisem ca l-am vazut si acum doi ani cand mai fusesem prin acea zona.
Pauza de masa alegem sa o facem sub verticalele Pietrelor Albe, in apropierea a trei brazi gigantici ce se ridicau grandios din pajistea uscata. Ici-colo era cate un petec de zapada, insa nimic din peisaj nu te-ar fi dus cu gandul la o iesire din luna februarie. Era o veritabila zi de primavara si o veritabila iesire relaxanda cu multe portii de ras. Era sa uit de episodul mesei de pranz, insa Andra mi-a amintit un detaliu care-l uitasem... cum spuneam, de la masa nu a lipsit delicatesea zilei - slanina roz - o noutate pentru mine, spre uimirea camarazilor de drumetie. Cum sa mananci slanina roz? Eu n-am mai vazut asa ceva! Cat despre zacusca... stiati ca puteti sa abordati fetele si, mai apoi, sa devina iubitele voastre servindu-le cu o paine? Poate fi si cu zacusca sau... doar goala!!!(inside joke)
Cele cateva zeci de minute de stat pur si simplu tolaniti pe iarba au fost destule pentru a te revigora si incarca dupa saptamani bune de stat in cusca orasului.
La intoarcere luam calea firului de apa al Vaii Seci, hidronim binemeritat, caci si pe harta si, evident, si in realitate talvegul vaii era bine colmatat cu resturi vegetale si nisip fin. Fiindca zapada nu a fost multa anul acesta, iar precipitatiile putine, doar cateva bulboane mai aveau putina apa, in rest era intr-adevar o vale seaca.











Cand ajungem la gura tunelului ce-l vazuseram de sus, de cealalta parte a vaii ne hotaram sa intram. Evident ca nu m-am putut abtine sa nu fac asa ceva, cu toate ca nu stiam cat tine, ce contine si, mai ales, daca este totul in siguranta. NU va indemn sa intrati daca veti ajunge in zona, pentru ca nu aveti nici o certitudine ca tavanul inca sustine greutatea muntelui, mai ales ca nu mai exista un coridor de sustinere si aparare. O FACETI PE RASPUNDEREA SI RISCUL VOSTRU!!!
Inauntru am parcurs cativa metri, sa fie zece, dupa care dam de o bifurcatie unde aveam de ales intre dreapta, inainte sau stanga. Le luam pe fiecare pe rand, insa de fiecare data, dupa cativa metri ajungem la un perete infundat. Doar tunelul din stanga mai avea inca o "rascruce de drumuri", unde gasim si cateva urme ale unei exploatari cu vagoneti, caci mai erau pe jos bucatile de lemn ce sustineau sinele. Peretii erau gauriti cu forme cilindrice cu diametrul de 5-10 cm, mai ales peretii ce reprezentau capetele de tunel... de aici am tras noi concluzia ca era dinamita, caci peretele unde se infunda fiecare tunel nu avea urme de dalta.
Daca stie cineva mai multe despre existenta, scopul si finalitatea galeriilor de extractie de acolo, astept cu interes sa aflu mai multe detalii.
Ce-am aflat pana acum este ca exploatarile s-au oprit pe vremea lui Ceausescu si se exploatau minereuri feroase(de altfel si prezenta oxizilor de fier ne dusese cu gandul la asa ceva).
Dupa ce iesim din galeriile intunecoase continuam drumetia multumiti de cele facute. Era ca si atunci cand un copil experimenteaza ceva nou... asa si noi, eram fericiti pentru ca vazusem ceva nou, cu atat mai mult cu cat nu aveam de unde stii ce era inauntru.











Si daca e prima postare de pe ArtGeo Life unde pun intrebari celor ce ajung sa si citeasca ce mai scrie pe-aici, adresez si a treia intrebare: la ce folosesc aceste bucati de plastic rosu prinse de copaci? O fi ceva pentru padurari... pentru a-si composta hartiile c-au fost in zona? Le-am intalnit si acum doi ani si de atunci inca nu am aflat la ce folosesc.



Drumetia se termina tot cu o sesiune de poze la cascada, caci pe la 16 cand ne-am intors nu mai era nimeni, nici urma de concurs, cupa, muzica.
In concluzie, plimbarea e de recomandat la final de saptamana, mai ales ca e aproape si se ajunge mai mult decat usor, dificultatea traseului fiind una redusa.

Multumesc pentru contributia cu poze Andrei si lui Vlad. Daca aveti in plan vreodata un trash the dress la munte stiu eu pe cine sa va recomand!

Maine o luam din nou spre potecile de munte, dar migram din Muntii Vladeasa spre Muntii Trascau.

Soare,
Andreea


Comentarii