Faptul ca dupa aproape o luna de cand am fost la Salciua imi doresc nespus sa pornesc chiar maine iarasi prin Trascau ma face sa spun iar:
”Experienta de la Salciua m-a marcat profund!"
A venit in sfarsit vacanta mult asteptata si au venit in sfarsit zilele cu Soare…in sfarsit zile “linistite” ; fara trezitul la ora 6 sau fara toceala din tot felul de carti cu exprimari dintre cele mai formale, caudate si incalcite…dupa munca, plictiseala sau pur si simplu dorinta de a evada din tot ceea ce insemna o zi plina, care incepea putin dupa ce Soarele rasarea si se termina cu mult, mult timp dupa ce Luna aparea, a venit si timpul drumetiilor, timpul povestilor spuse la focul de tabara, timpul cantecelor de munte !
Si am inceput bine vara…cu dreptul sau mai bine spus cu rucsacul in spate
am pornit in “mini-expeditia” (pentru ca asa imi place sa ii spun) de la Salciua, un sat linistit, afundat undeva printre stancile Trascaului cioplite parca de privirile pierdute ale...iubitorilor de munte, ale celor care pur si simplu isi gasesc infinitul fericirii undeva sus, cat mai aproape de locul unde visele parca prind viata si toate gandurile rele se topesc la facul de tabara…
Greu a mai fost pana sus, pe platou la Sipote, cu rucsacul in spate si cu toata truda de pe poteca care tot urca si urca spre crestele pitoresti pana s-a pierdut undeva intr-o poienita plina de...mult verde!
Ceea ce am vazut, ceea ce am simtit si ceea ce am invatat atunci la munte in doar 4 zile nu va ramane niciodata scris pe o hartie simpla...o data si o data timpul va sterge culoarea, va sterge urma si locul unde au fost scrise, dar se va scrie si va ramane pentru totdeauna in mintea noastra, in sufletul nostru si in gandul nostru o simpla amintire...
iar de la Salciua mi-au ramas o mana de poze, un pumn mare de experienta, un brat imens de ganduri frumoase(ca cel de lemne adunate la 2 noaptea din padure), un infinit de amintiri care imi vor da mereu “speranta ce nu moare, puterea de a visa” .
Atunci, acolo si cumva am invatat ca...totul se rezuma doar la o aruncatura de bat si ca...in tot raul este un bine , am vazut de pe stancile albicioase, inima Trascaului, piscuri si varfuri care aproape atingeau norii...am vazut panorame decupate parca dintr-o revista cu multe efecte colorate, am vazut formele si sculptura apei in pesterile adormite de atata intuneric,
am vazut umbrele pesterilor, am simtit racoarea grotei si atungerea picurilor de apa care se desprindeau alene de tavanul umed, m-am bucurat cand am vazut mai salbatic ca niciodata carstul...m-am bucurat cand am vazut luminita de la capatul pesterii!
Si acum imi amintesc cu zambetul pe buze reactiile pe care le aveam pe masura ce coboram spre Dolina Vanatarii...
un simplu “waw!” facea cat alte mii de cuvinte neinsemnate in fata comorilor care se aratau in fata mea(si daca ceea ce vedeam nu crezi ca sunt comori adevarate, atunci nimic in lumea asta nu are pret! ). Ma bucuram la fiecare curs de apa efemer pe care il vedeam stramtorat printre stanci, la fiecare perete de stanca pe care il descopeream sau pur si simplu la fiecare grota mica pe care o zaream sapata undeva sus, in piatra.
Prostita cred de frumusetea gurii de pestera, am intrat chiar si in Huda lui Papara(cea mai lunga pestera din Mtii. Trascau) incaltata, cu bocancii in picioare...
atunci am simtit pentru prima data si spre binele meu pentru ultima data in acele 4 zile durerea amortitoare din picioare...apa, putin spus rece, imi dadea chef de urlat, chef de viata si chiar chef de stropit...
aveam “chef” sa vad si mai mult din pestera, dar pe masura ce inaintam pantalonii se udau tot mai mult si mai mult asa ca, am renuntat in a mai sta in acea apa chinuitor de rece.
Chinuitor a fost si dusul de la Cascada Sipote Sus,
dar aici tot frigul, tot fiorul care mi-a patruns pana in maduva oaselor a fost parca mai placut pentru ca, ceea ce vedeam in jurul meu parea a fi o parte din peisajul zonelor calde, cu plante mari, cu multa umezeala si stanci ude.
Cascada curgea continuu, nestingherita de privirile noastre uimite, iar muschiul verde parea a fi un tron natural, un tron in Apuseni...
Noaptea venea repede si...focul de tabara aparea rapid in mijlocul nostru! Cantece, buna dispozitie si multe rasete au fost ingredientele perfecte pentru toate cele 3 seri sub cerul liber, in mijlocul naturii, departe de lumea orasului si de grija gandului de maine...
La munte, noaptea, totul pare un infinit...parea un infinit pana la stele, parea un infinit pana...”voi fi mare” ...priveam in foc si ma gandeam doar la infinitul pe care il traiam! La infinitul de amintiri pe care le-am adunat la munte! Fara sfarsit a fost si focul de tabara care...a luminat priviri himnotizate de farmecul povestilor de munte, de farmecul prieteniilor legate la focul de tabara!
Iar dupa mult prea putin somn, alarma suna deasupra capului meu infernal...o cratita si o lingura au fost de ajuns pentru a trezi intreaga tabara...noroc cu izvorul rece al carui apa parea sa fie antidotul perfect pentru somnul care tocmai punea stapanire pe noi...
Urma o noua zi...o noua zi, o drumetie noua, o lume noua...si da, am descoperit in toate cele 4 zile o lume noua!!! lumea pesterilor sau lumea apelor primordiale care au sculptat in stanca o adevarata poveste cu zmei!
Pana sus, la “Poata Zmeilor” am urcat o panta parca nesfarsita de grohotis, dar atunci, pe acea panta, am simtit inca o data farmecul muntelui; bucuria simtita atunci cand, cel din fata iti intinde mana iar tu, ii intinzi mana celui din spate!
Urcand incet, vedeam in dreapta pereti de stanca...
ii vedeau ca se terminau undeva foarte sus si, fara sa imi dau seama, am ajuns chiar acolo sus! Vedeam aproape toti Apusenii...eu din Trascau!!!
Vedeam inca o data infinitul si eram iarasi pe culmi de munte, deasupra lumii, deasupra asteptarilor, deasupra tuturor! si a fost pentru inca o data geografie la inaltime!!!
Incercam sa fur o parte din infinit, o parte din priveliste cu ajutorul pozelor...vroiam sa le arat si altora ceea ce vazusem...si am furat cu aparatul foto intunericul din pestera...
doar eram in cea mai veche pestera din Mtii. Trascau !
am furat imagini cu ceea ce unii numesc natura sau mai simplu...ceea ce ne inconjoara si ceea ce uneori e atat de greu sa pastram si pentru cei ce vor urma sa vina!
Norii cu forme dintre cele mai ciudate si razele Soarelui care se zbateau de dupa norii grei pentru a lumina cat mai grandios cerul mi-au oferit un spectacol care pur si simplu m-a lasat fara cuvinte...
si fara cuvinte sunt si acum cand incerc sa exprim sentimentul care m-a cuprins in acele cateva minute in care pur si simplu m-am oprit si am privit spre cer, spre lume, spre departari.
Soarele apunea; disparea pe dupa creste indepartate de munte, iar noi ramaneam aceeasi, simpli oameni care visam spre infinitul asteptarilor noastre, spre infinitul ce va urma sa fie!
Fii turist în ţara ta! Evadează până la munte - evadează în Mţii. Trascău !
Si am inceput bine vara…cu dreptul sau mai bine spus cu rucsacul in spate
am pornit in “mini-expeditia” (pentru ca asa imi place sa ii spun) de la Salciua, un sat linistit, afundat undeva printre stancile Trascaului cioplite parca de privirile pierdute ale...iubitorilor de munte, ale celor care pur si simplu isi gasesc infinitul fericirii undeva sus, cat mai aproape de locul unde visele parca prind viata si toate gandurile rele se topesc la facul de tabara…Greu a mai fost pana sus, pe platou la Sipote, cu rucsacul in spate si cu toata truda de pe poteca care tot urca si urca spre crestele pitoresti pana s-a pierdut undeva intr-o poienita plina de...mult verde!
Ceea ce am vazut, ceea ce am simtit si ceea ce am invatat atunci la munte in doar 4 zile nu va ramane niciodata scris pe o hartie simpla...o data si o data timpul va sterge culoarea, va sterge urma si locul unde au fost scrise, dar se va scrie si va ramane pentru totdeauna in mintea noastra, in sufletul nostru si in gandul nostru o simpla amintire...
iar de la Salciua mi-au ramas o mana de poze, un pumn mare de experienta, un brat imens de ganduri frumoase(ca cel de lemne adunate la 2 noaptea din padure), un infinit de amintiri care imi vor da mereu “speranta ce nu moare, puterea de a visa” .
Atunci, acolo si cumva am invatat ca...totul se rezuma doar la o aruncatura de bat si ca...in tot raul este un bine , am vazut de pe stancile albicioase, inima Trascaului, piscuri si varfuri care aproape atingeau norii...am vazut panorame decupate parca dintr-o revista cu multe efecte colorate, am vazut formele si sculptura apei in pesterile adormite de atata intuneric,
am vazut umbrele pesterilor, am simtit racoarea grotei si atungerea picurilor de apa care se desprindeau alene de tavanul umed, m-am bucurat cand am vazut mai salbatic ca niciodata carstul...m-am bucurat cand am vazut luminita de la capatul pesterii!Si acum imi amintesc cu zambetul pe buze reactiile pe care le aveam pe masura ce coboram spre Dolina Vanatarii...
un simplu “waw!” facea cat alte mii de cuvinte neinsemnate in fata comorilor care se aratau in fata mea(si daca ceea ce vedeam nu crezi ca sunt comori adevarate, atunci nimic in lumea asta nu are pret! ). Ma bucuram la fiecare curs de apa efemer pe care il vedeam stramtorat printre stanci, la fiecare perete de stanca pe care il descopeream sau pur si simplu la fiecare grota mica pe care o zaream sapata undeva sus, in piatra.
Prostita cred de frumusetea gurii de pestera, am intrat chiar si in Huda lui Papara(cea mai lunga pestera din Mtii. Trascau) incaltata, cu bocancii in picioare...
atunci am simtit pentru prima data si spre binele meu pentru ultima data in acele 4 zile durerea amortitoare din picioare...apa, putin spus rece, imi dadea chef de urlat, chef de viata si chiar chef de stropit...
aveam “chef” sa vad si mai mult din pestera, dar pe masura ce inaintam pantalonii se udau tot mai mult si mai mult asa ca, am renuntat in a mai sta in acea apa chinuitor de rece.Chinuitor a fost si dusul de la Cascada Sipote Sus,
dar aici tot frigul, tot fiorul care mi-a patruns pana in maduva oaselor a fost parca mai placut pentru ca, ceea ce vedeam in jurul meu parea a fi o parte din peisajul zonelor calde, cu plante mari, cu multa umezeala si stanci ude.
Cascada curgea continuu, nestingherita de privirile noastre uimite, iar muschiul verde parea a fi un tron natural, un tron in Apuseni...Noaptea venea repede si...focul de tabara aparea rapid in mijlocul nostru! Cantece, buna dispozitie si multe rasete au fost ingredientele perfecte pentru toate cele 3 seri sub cerul liber, in mijlocul naturii, departe de lumea orasului si de grija gandului de maine...
La munte, noaptea, totul pare un infinit...parea un infinit pana la stele, parea un infinit pana...”voi fi mare” ...priveam in foc si ma gandeam doar la infinitul pe care il traiam! La infinitul de amintiri pe care le-am adunat la munte! Fara sfarsit a fost si focul de tabara care...a luminat priviri himnotizate de farmecul povestilor de munte, de farmecul prieteniilor legate la focul de tabara!
Iar dupa mult prea putin somn, alarma suna deasupra capului meu infernal...o cratita si o lingura au fost de ajuns pentru a trezi intreaga tabara...noroc cu izvorul rece al carui apa parea sa fie antidotul perfect pentru somnul care tocmai punea stapanire pe noi...Urma o noua zi...o noua zi, o drumetie noua, o lume noua...si da, am descoperit in toate cele 4 zile o lume noua!!! lumea pesterilor sau lumea apelor primordiale care au sculptat in stanca o adevarata poveste cu zmei!
Pana sus, la “Poata Zmeilor” am urcat o panta parca nesfarsita de grohotis, dar atunci, pe acea panta, am simtit inca o data farmecul muntelui; bucuria simtita atunci cand, cel din fata iti intinde mana iar tu, ii intinzi mana celui din spate!Urcand incet, vedeam in dreapta pereti de stanca...
ii vedeau ca se terminau undeva foarte sus si, fara sa imi dau seama, am ajuns chiar acolo sus! Vedeam aproape toti Apusenii...eu din Trascau!!!
Vedeam inca o data infinitul si eram iarasi pe culmi de munte, deasupra lumii, deasupra asteptarilor, deasupra tuturor! si a fost pentru inca o data geografie la inaltime!!!Incercam sa fur o parte din infinit, o parte din priveliste cu ajutorul pozelor...vroiam sa le arat si altora ceea ce vazusem...si am furat cu aparatul foto intunericul din pestera...
doar eram in cea mai veche pestera din Mtii. Trascau !
am furat imagini cu ceea ce unii numesc natura sau mai simplu...ceea ce ne inconjoara si ceea ce uneori e atat de greu sa pastram si pentru cei ce vor urma sa vina!Norii cu forme dintre cele mai ciudate si razele Soarelui care se zbateau de dupa norii grei pentru a lumina cat mai grandios cerul mi-au oferit un spectacol care pur si simplu m-a lasat fara cuvinte...
si fara cuvinte sunt si acum cand incerc sa exprim sentimentul care m-a cuprins in acele cateva minute in care pur si simplu m-am oprit si am privit spre cer, spre lume, spre departari.
Soarele apunea; disparea pe dupa creste indepartate de munte, iar noi ramaneam aceeasi, simpli oameni care visam spre infinitul asteptarilor noastre, spre infinitul ce va urma sa fie!
Fii turist în ţara ta! Evadează până la munte - evadează în Mţii. Trascău !
ei uite ca ai reusit sa exprimi in cuvinte,sentimente si poze ceea ce ai vazut,ai trait si ai invatat :)
RăspundețiȘtergere